Pescuitul stiucii I

Date generale

Traieste in aproape toate apele de ses, curgatoare (mai jos de zona mrenei), Dunare si delta ei, unele lacuri litorale, dar si in balti, lacuri si canale. Stiuca are corpul alungit, usor comprimat lateral, capul este alungit, asemanator ciocului de rata, gura mare, larga, taiata pana sub ochi, prevazuta cu dinti foarte bine dezvoltati si falci puternice. Inotatoarea dorsala, situata in apropierea celei codale, la acelasi nivel cu cea ventrala, ochii dispusi pe partea superioara a capului, in regiunea fruntii reprezinta caracteristici ale unui peste exclusiv predator, situat in varful piramidei trofice, poate atinge o viteza de 25-28 m/s, pe distante mici. Toti pescarii experimentati stiu ca pescuitul stiucii nu e usor de practicat, fiind un peste foarte agil. Inzestrat perfect de catre natura cu toate armele necesare, si-a castigat renumele de rapitorul suprem al apelor dulci, este extrem de lacom, hraparet, inghite aproape orice-i iese-n cale, de la insecte la pesti (chiar si propria progenitura), putand depasi 1m lungime si 25kg greutate. Dupa mihalt, este pestele care se reproduce cel mai timpuriu. La sfarsitul lunii februarie stiuca incepe reproducerea, adunandu-se in grupuri sub stratul de gheata inca netopit. Perioada de reproducere se poate prelungi pana la sfarsitul lui martie, iar in cazul unor ierni deosebit de geroase, chiar pana la inceputul lui aprilie.

Stiuca are o digestie foarte rapida dar un aport al substantelor nutritive scazut, trebuind sa consume aproximativ 10kg de hrana pentru a-si spori greutatea corporala cu 1kg. Fiind denumit si pestele sanitar, este introdus intentionat in bazinele populate cu exemplare mari de crap, devorand exemplarele de dimensiuni reduse ale unor specii fara valoare care s-au inmultit in lac, precum si pe cele bolnave, ranite sau chiar muribunde. Prefera apele linistite, limpezi, si cu fundul curat, in care abunda pestii mici. De obicei, sta la panda in apa putin adanca, in apropierea tarmului, ascunsa la marginea stufului, sub plauri si nuferi, de unde se napusteste asupra prazii cu o viteza uimitoare, reducand la zero sansele acesteia de scapare. Stiuca este un peste extrem de rezistent. Face fata celor mai vitrege conditii (lipsa hranei, socul si durerea provocate de carligele si ancorele inghitite odata cu ruperea firelor) fara prea mare efort. In stomacul stiucii au fost gasite fire, carlige, ancore, linguri, jig-uri, shad-uri, voblere,etc. Vanata in mod excesiv in ultima perioada, ultimul refugiu ‘romanesc’ se pare c-a ramas Delta Dunarii. In afara perioadei de prohibitie, poate fi pescuita pe parcursul intregului an. Se prinde cel mai bine primavara, in lunile februarie si martie (fiind perioada-n care-si depune icrele, pescuitul ei este permis doar in amenajarile piscicole private) si toamna, de la sfarsitul lunii septembrie pana la inghetarea apelor. Zilele cu ceata si cer innorat de toamna s-au dovedit a fi cele mai potrivite pescuirii stiucii. La inceputul primaverii, in perioada ‘bataii’, migreaza in amonte, spre locurile putin adanci. Pe masura ce gheata se topeste si apele cresc, stiuca isi va parasi locul si-si va cauta adapost in locuri mai linistite, ferite de curentii puternici, in aval de copacii cazuti, la marginea bulboanelor cu apa calma, etc. Vara, o data cu aparitia bancurilor de puiet, stiuca-si urmareste ‘victimele’ pana in largul baltilor, departe de tarm, urmand ca toamna, cand apele se racesc si puietul se retrage spre mal, la adapostul vegetatiei, sa se mute si ea, ‘insotind’ pestisorii. Iarna, cand apele au inghetat, isi va cauta hrana, din ce in ce mai rara, in apropierea fundului.

In mod obisnuit, in sezonul cald se va hrani cel mai bine in primele ore ale zilei si la apusul soarelui, iar in perioada rece, cand apele sunt acoperite de un strat gros de gheata, in orele amiezei, in zilele insorite, cand luminozitatea este la cote maxime.